Pe fondul oribilelor dovezi de stat eșuat care apar halucinant pe zi ce trece, ca picioarele putrezite sub apă ale unui pod plecat spre nicăieri, un eveniment politic de excepție are loc, legat indirect de speranța că, la alegeri, statul eșuat ar putea fi oprit înainte de a ajunge la dezastru generalizat. Întâlnirea de luni dintre George Simion și ambasadorul statului Israel, Reuven Azar (la care a participat și un oaspete sosit tocmai din regiunea Shomron, membru al partidului Likud), fixează un nou standard în politica românească, cu reverberații care se vor simți cu siguranță în ordinea democratică a țării, atâta câtă e.
La prima mână, se observă că întâlnirea celor trei nu a fost una comună, de rutină, de sfârșit de August vacanțier, ci una așezată, concertată de partea israeliană, în care, nu întâmplător, alături de ambasador, a fost prezent la București și un factor oficial din politica internă a țării prietene. Mesajul subliminal este evident: clarificările de concept și de comunicare cu partidul suveranist din România interesează guvernul de la Ierusalim la modul cel mai serios, mult dincolo de o simplă acțiune diplomatică de protocol.
Oricât ar părea de surprinzător, apropierea dintre conceptele israeliene și cele ale suveraniștilor români s-a înfiripat nu chiar de ieri, de alaltăieri. Anul trecut, de exemplu, reprezentanți ai partidului de guvernământ Likud au participat la conferința „O Europă în care credem”, organizată de AUR în București. Sau alt exemplu: AUR a depus o cerere de aderare la Alianța Conservatorilor și Reformiștilor din Europa, al cărei membru este din nou Likud. Reiese că partidul premierului Benjamin Netanyahu sprijină candidatura românilor. Dar lucrurile n-au stat chiar așa de la început.
Încă din februarie, anul trecut, în articolul „Simioane, taie-n carne vie sau lasă-te”, publicat în acest colț de pagină, îl avertizam pe liderul AUR să aibă de grijă ce și cum vorbește pe anumite teme sensibile, între care se situează, evident, tema Holocaustului. Analizând exprimarea lui de atunci – „Despre legionari și despre Holocaust, nu mă întrebați pe mine! Clarificați-vă cu cei care au făcut aceste declarații!” – , îi atrăgeam atenția că există câteva problematici față de care minimalizarea sau ocolirea răspunsulului sunt la fel de rele ca și răspunsul greșit efectiv. Holocaustul și antisemitismul constituie o primă astfel de temă inevitabilă – și agresiunea rusă în Ucraina, a doua. Ambele au același răspuns scurt: NU. Și el trebuia exprimat – dacă vrem să rămânem în politica europeană – de la început clar, ritos, fără nelămuriri, aburiri, intercondiționalități, subterfugii.
Deși a făcut câteva mișcări necesare, între care debarasarea de Șoșoacă și de Călin Georgescu, dacă Simion ar fi procedat ferm, din capul locului, și la departajări clare de comunicare, etichetările de partid extremist, neo-fascist, pro-rus etc., aplicate de către dușmanii politici în scopul de a-l demoniza – în conștiința publică și în arealul european – și de a-l scoate în afara jocului democratic poate s-ar mai fi diminuat.
Deși, ne îndoim. Competiția feroce pentru putere face ireductibile opiniile, ceea ce eșuează de obicei în demonizările cele mai urâte. Vezi, în context similar, inacceptabila intervenție a încă prezentei conduceri progresist-neo-marxiste de la Bruxelles, mai precis a lui von der Leyen, care, doar cu câteva zile înainte de scrutinul din Italia, a veștejit-o pe Meloni cu aceleași etichete de extremism răsuflat, primind apoi o palmă peste ochi de la electoratul din peninsulă, care a pus-o pe Meloni exact președinta Consiliului de Miniștri. Credem că și electoratul român are câte ceva de învățat din lecția Meloni.
Cu atât mai mult are de învățat (în noile condiții de percepere reciprocă Likud – AUR) din comunicatele date publicității de cele două părți, în urma întâlnirii de luni, de la Palatul Parlamentului
